Reciclare_cafeaRețeaua de căi ferate a Marii Britanii a semnat de curând un contract pentru transformarea reziduurilor de la boabele de cafea în combustibil bio. Aceste biocombustibil va genera energie pentru locuințe, întreprinderi și vehicule, și de el vor beneficia și pasageri, prin reducerea costurilor călătoriilor pe sistemul feroviar actual.

După ce studiile de la Waterloo și Victoria s-au dovedit a fi un succes, alte patru stații importante din Londra – Euston, Kings Cross, Liverpool Street și Paddington – vor adopta în curând această inițiativă de eliminare a deșeurilor. Deșeurile neutilizate de boabe de cafea produse la șase stații pot elibera circa 5.000 tone de dioxid de carbon în atmosferă în fiecare an.

David Biggs, managing director al rețelei de cale ferată, a declarat: “Milioane de cești de cafea sunt cumpărate în stațiile noastre în fiecare an și numărul este în creștere întrucât numărul de pasageri continuă să crească. Acest parteneriat va transforma deșeurile în biocombustibil care poate fi utilizat în vehicule și pentru a încălzi casele, și va reduce cu peste 5.000 de tone dioxidul de carbon care intră în atmosferă.”

Potrivit sursei, 700 de tone de reziduuri de cafea sunt generate de milioanele de cesti de cafea achiziționate la stațiile de tren din studiu. Aceste deșeuri pot crea 5700 kWh și alimenta un număr impresionant de 1.000 de case.

map1a(Hartă care arată localizarea multora dintre cafenelele vechii Londra înainte de incendiul din 1748)

Opoziția faţă de cafenele

Este ușor de văzut de ce cafenelele dintr-o dată au devenit favoritele oamenilor inteligenți din toate clasele sociale. Până a exista cafenelele, englezul mediu avea la îndemână doar taverna ca loc comun de petrecere a timpului liber. Dar cafenelele erau localuri publice care ofereau o băutură ne-alcoolică, astfel încât adoptarea sa a fost instantanee și universală. Ca loc de întâlnire pentru schimbul de idei, aceasta atins în curând o largă popularitate. Dar nu fără opoziție. Cârciumarii și proprietarii celorlalte localuri, văzând că pierd afacerea, au desfăşurat o propagandă intensă împotriva acestui nou centru social; și multe atacuri au fost lansate împotriva băutului cafelei. Între Restaurare și anul 1675, din opt broşuri publicate pe tema cafenelelor din Londra, patru conţin cuvintele “aspecte ale cafenelelor”, ca parte a titlurilor lor. Autorii par dornici să împărtășească o cunoaștere actualizată a orașului, cu care mulți cititori nu erau nefamiliarizaţi, dar criticând în acelaşi timp cu înverşunare cafenelele.

Declinul și decăderea cafenelelor

Incepand ca un forum pentru oamenii de rând, “cafeneaua a devenit curând o jucărie a clasei de agrement, și când cluburile au evoluat, cafeneaua a început să retrogradeze la nivelul de tavernă. Și așa a fost în secolul al XVIII-lea, în care cafenelele au ajuns la apogeul puterii și popularităţii lor, dar în care a început şi declinul și decăderea lor. Se spune că erau la fel de multe cluburi la sfârșitul secolului pe câte cafenele erau la început.”

Pentru un timp, când obiceiul de citirii ziarelor a coborât pe scara socială, cafenelele au dobândit o nouă viață. Sir Walter Besant observa:

“Ele au fost apoi frecventate de oameni care au venit nu să vorbească, ci să citească; negustorii mai mici și clasa superioară a mecanicilor veneau acum la cafenea, cereau o ceașcă de cafea, și cu ea şi ziarul, cei care nu îşi puteau permite să îl cumpere. Fiecare cafenea avea trei sau patru ziare. Se pare că în această din urmă fază a instituției sociale nu mai existau conversații generale. Cafeneaua ca un loc de repaus și conversație a scăzut treptat în importanţă. Cu greu se poate spune de ce, cu excepția faptului că toate instituțiile umane decad în cele din urmă. Poate moda a trecut. Liderii din literatur au încetat să mai fie văzuţi acolo; funcţionarii orașului au început să să se amestece în mulțime; taverna și clubul au atras oamenii din cafenele.”

Câteva cafenele au supraviețuit până în primii ani ai secolului al XIX-lea, dar partea socială a dispărut. Cum ceaiul și cafeaua a intrat în casele oamenilor, cluburile exclusiviste au succedat forumurilor democratice ale cafelei, cafenelele au devenit taverne sau cârciumi, sau, convinse ca ţi-au depăşit utilitatea, au încetat pur şi simplu să mai funcţioneze.

Jetoane(Jetoane pentru cafenele din secolul 17 – Desen după piesele originale din British Museum, și din colecția Beaufoy de la Muzeul Guildhall)

Marele incendiu din Londra din 1666 a distrus o parte din cafenele; proeminent printre cei care au supraviețuit a fost cafeneaua Rainbow, a cărui proprietar, James Farr, a emis una dintre cele mai vechi jetoane de cafenea, fără îndoială în memoria recunoscătoare de scăpării lui din incendiu. Jeton Farr arată un curcubeu arcuit în curs de dezvoltare din norii “marelui incendiu”, indicând faptul că totul a fost bine cu el, iar Rainbow încă radiază. Pe reversul medaliei a fost înscris: “În Fleet Street- Jumătate de Penny.”

Un număr mare din aceste monede comerciale au fost emise de către deținătorii de cafenele și alţi negustori din secolul al XVII-lea ca dovadă a unei sume datorate, după cum se menționează pe acestea, de către emitentul titularului. Jetoanele îşi au originea în deficitul de schimb. Ele erau făcute din alamă, cupru, cositor, și chiar piele, eventual aurite. Aveau ănscrise numele, adresa, şi apelul emitentului, valoarea nominală a piesei, precum și unele referire despre comerțul acestuia. Erau ușor de răscumpărat, la prezentare, la valoarea lor nominală. Au fost acceptate şi în imediata vecinătate, rareori ajungând ănsă mai departe de următoarea stradă. C. G. Williamson scrie:

“Jetoanele sunt, în esență democratice; ele nu ar fi fost emise niciodată dar s-a întâmplat datorită indiferenței Guvernului privind o nevoie publică; și în ele avem o instanță remarcabil a unui popor forțând o legislatură să se conformeze cu cerintele simultan rezonabile și imperative. Luate ca un întreg, ele sunt familiare și ciudate, dornice de frumusețe, dar nu fără o artă intern curioasă a lor proprie.”

Robinson găsește o excepție de la simplitatea generală în jetoanele emise de una dintre casele de schimb Exchange Alley. Cele mai ornate inclus capul unui sultan turc la acel moment renumit pentru faptele sale oribile, care s-a sinucis.

O parte din cele mai interesante jetoane de cafenea din colecția Beaufoy de la Muzeul Guildhall au fost fotografiate și sunt prezentate în imaginea din acest articol. Se poate observa că mulţi dintre comercianții din 1660-1675 au adoptat în comerțul lor semnul unei mâini care toarnă cafea dintr-un vas, invariabil de model turcesc. Morat (Amurath) și Soliman au fost semne frecvente ale cafenelelor în secolul al XVII-lea.

J.H. Burn, în Catalogul jetoanelor comerciale, spune că în 1672 “diverse persoane care se presupune că … au emis timbre, monede, au schimbat și distribuit creițari, jumătate de pence și pence de aramă și cupru” au fost “arestate, în scopul unor urmăriri penale severe”; dar la judecată infracțiunile lor au fost iertate, și jetoanele private au continuat să fie folosite curent până în anul 1675.

O proclamație regală la finele anului 1674 a poruncit urmărirea penală a oricui care ar fi  “folosit metale comune cu imprimări private,” sau ar fi “împiedicat folosirea monedelor de jumătate pence și creițarii care sunt prevăzute pentru schimbul necesar.” După aceasta, jetoanele au fost emise cu ștampila “schimb obligatoriu.”

Clubul de Cafea Rota

“Cafeaua şi Commonwealth”, spune un pamfletar din 1665, “au venit la pachet pentru o Reformă, pentru a face o națiune liberă și sobră.” Scriitorul susține că ar trebui să se permită libertatea de exprimare ” acolo unde oameni cu diferite judecăţi se adună”; și adaugă el, “aceea e o cafenea, unde ar trebui să ţină astfel de discursuri atât de libere ca acolo?” Comentariile lui Robinson sunt nimerite aici:

“Acum, poate că nu conectați întotdeauna la ideile de sociabilitate și libertate a discuțiilor cu zilele de guvernare puritane; dar trebuie să recunoaștem că ceva în genul genialităţii și deschiderii a caracterizat ceea ce Pepys numește Clubul de Cafea Rota. Această “societate liberă și deschisă a domnilor ingenioşi” a fost fondată în anul 1659 de către anumiți membri ai partidului republican, ale căror opinii ciudate au fost exprimată timid și nu foarte cordial tolerate sub Marele Oliver. Prin guvernul slab care a urmat, aceste opinii au fost privite cu antipatie extremă și cu o anumită teamă.”

“S-au întâlnit”, spune Aubrey, care făcea el însuşi parte din ei, “la Turk’s Head [cafeneaua lui Miles] din New Palace Yard, Westminster, unde luau apă, de la una din casele aproape de Miles’s, unde se instalase intenţionat o masă ovală mare, cu un pasaj în mijloc pentru Miles ca să servească cafea.”

Robinson continuă:

“Acest bar curios de băuturi răcoritoare și interesul care se arăta băuturii în sine, au fost destul de secundar faţă de entuziasmul provocat de către o altă noutate. Când, după dispute aprinse, un membru dorea să testeze opinia reuniunii, indiferent de subiect, prin înţelegere, se supunea la vot și apoi totul depindea de “oracol nostru de lemn”, prima urnă de numărare a voturilor din Anglia. Metodele formale de procedură, precum și natura intens practică a subiectelor discutate, se combinau pentru a da o importanță reală acestui Parlament de amatori.”

cafenea (O cafenea în timpul lui Charles al II-lea, Din lemn, 1674)

Rota, sau Clubul de Cafea, așa cum a numit-o Pepys, a fost în esență o societate de dezbatere pentru difuzarea de opinii republicane. Acesta a fost precedat doar, în timpul domniei lui Henric al IV, de clubul numit La Court de Bone Compagnie, de Sir Walter Raleigh’s Friday Street, sau Bread Street, clubul la taverna Mermaid în Bread Street, unde erau membri Shakespeare, Beaumont, Fletcher, Raleigh, Selden, Donne, ș.a., și clubul tavernă Ben Jonson’s Devil , între Middle Temple Gate și Temple Bar.

Numele clubului Rota vine de la un plan, care a fost conceput pentru a promova, a schimba un anumit număr de membri ai parlamentului anual prin rotație. El a fost fondat de James Harrington, care l-a pictat în cele mai frumoase culori din Oceana sa, acea comunitate ideală.

Sir William Petty a fost unul dintre membrii săi. În jurul mesei, “într-o cameră în fiecare seară la fel de plină şi înghesuiți”, spune Aubrey, stătea Milton şi Marvell, Cyriac Skinner, Harrington, Nevill, si prietenii lor, discutând probleme politice abstracte.

Rota a devenit faimos pentru stricturile sale literare. Printre acestea a fost “Cenzura Rota privind cartea domnului Milton intitulată Modalitatea rapidă și uşoară pentru a stabili o comunitate liberă” (1660), deși este îndoielnic dacă Milton a fost vreodată un vizitator al acestui “club de cafea plină de viață.” Rota a cenzurat de asemenea “Cucerirea Granadei” a D-lui Driden (1673).

Maniere şi obiceiuri timpurii în cafenele

Mulţi dintre primii deținători de cafenele erau preocupaţi de faptul că acestea, fiind accesibile atât înaltei societăţi cât şi oamenilor de rând, ar trebui să se desfășoare în conformitate cu anumite restricții care ar putea asigura o mai bună clasă de clienți.

Cafenelele timpurii erau de multe ori improvizate, şi constau dintr-o singură cameră mare, cu “mese aranjate pe subiecte diverse.”

Acesta a fost aranjamentul şi la Man și alții favorizaţi de inteligență, literați, și “oamenii cu instinctul modei.” În afacerile dinsticte cu cafenele s-au înfiinţat ulterior camere separate pentru tranzacțiile de afaceri. Separeurile cu paravane din lemn, ca la taverne, au apărut ceva mai târziu.

O imprimare din 1674 prezintă cinci persoane de diferite ranguri, unul dintre ei fumând, stând pe scaune în jurul unei mese de cefenea, unde sunt bazine mici, sau vase, fără farfurioare, și pipe de tutun, în timp ce un băiat serveşte cafea.

La început, doar cafea era servită în cefenelele englezeşti. Curând s-a adăugat ciocolată, şerbet, și ceai; dar localurile şi-au menținut în continuare statutul lor de factori sociali și de moderaţie. Grecul Constantine Jennings (sau George Constantine) făcea reclamă la ciocolată, şerbet și ceai, vândute cu amănuntul în 1664-1665. De asemenea, erau oferite instrucțiuni gratuite pentru prepararea acestora. “Băuturile alcoolice urmau să fie servite doar la cafenelele nou-înființate”, spune Elford cel tânăr într-o scriere din 1689. “În timp ce unele localuri au adăugat bere în 1669, celelalte băuturi alcoolice nu au fost agreate mulți ani. “

cafenea (O cafenea londoneză din secolul XVII – Din lemn)

După focul din 1666, multe cafenele noi s-au deschis, care nu s-au limitat la o singură cameră la etaj. Deoarece proprietarii cafenelelor au supra-accentuat calitățile sobre ale cafelei, au atras astfel multe personaje nedorite din taverne după ora nouă de închidere. Acestea nu prea îmbunătățeau reputația cafenelelor; și, într-adevăr, declinul cafenelelor ca instituție de cumpătare pare să se fi tras de la această atitudine de falsă milă pentru victimele viciilor tavernelor, rele pe care multe dintre cafenele le-au îmbrățișat mai târziu pentru propria lor ruină. Instituția iniţială a fost unică, caracteristicile sale distinctive deosebind-o de cele ale oricărui alt local public din Anglia sau de pe continent. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, când aceste caracteristici distinctive au devenit obscure, numele de cafenea a devenit un termen impropriu.

cafenea (Cafenea pe timpul Reginei Anne – 1702-1714 – Cu ceşti de cafea, vase de cafea, și băiat care serveşte cafeaua)

Dar Robinson spune, “strânsa legătură între obişnuiţii cafenelelor, înainte de a pierde ceva din tradițiile sale sociale generoase și în timp ce problema luptei pentru libertate politică era încă nesigură, a dus la ceva mai mult decât o simplă adunare de-a valma a opozanţilor. Diversele elemente s-au unit treptat în legături de simpatie comune, sau au fost combinate cu forța de persecuția din afară până a rezultat o forță socială, politică și morală cu putere aproape irezistibilă.”

London_panorama,_1616b

Cafeaua, ceaiul și ciocolata, au fost menționate pentru prima dată în reglementările engleze în 1660, atunci când o taxă de patru pence a fost stabilită pe fiecare galon făcut și vândut, “urmând să fie plătit de către producător.” Cafeaua a fost clasificată de Camera Comunelor la “alte băuturi bizare.”

Există o înregistrare din 1662 conform căreia “pulberea de cafea corectă” era vândută la în cafeneaua Turk’s Head din Exchange Alley pentru diverse preţuri în funcţie de tipul de cafea (boabe, măcinată, din Indiile de Est, turcească, etc.)

La un moment dat cafeaua era vândută la cinci guinee un kilogram în Anglia, și chiar patruzeci coroane (aproximativ patruzeci și opt de dolari) pentru o jumătate de kilogram.

În 1663, toate cafenelele englezeşti au fost obligate să onţină licență; taxa era de doisprezece pence. Imposibilitatea de a obține o licență era pedepsită cu o amendă de cinci lire sterline lunar pentru încălcarea legii. Cafenelele erau sub supraveghere strictă de oficiali guvernamentali. Unul dintre aceţtia a fost Muddiman, un bun om de ştiinţă și un escroc profesionist, care a anterior “se înscrisese pentru Parlament”, dar care mai târziu a devenit un spion plătit. L’Estrange, care deţinea un brevet pentru “dreptul exclusiv de inteligență”, a scris în Intelligencer că a fost alarmat de efectele negative ale “documentele obișnuite scrise în știrile Parlamentului … care transformau toate acele consilii parlamentare în judecători şi deliberatori ai cafenelelor şi ai popularelor cluburi,  în condiţiile în care nu aveau nimic de a face cu aşa ceva.”

Primul mandat regal pentru cafea a fost dat de Carol al II-lea lui Alexander Man, un scoțian care a urmat pe Generalul Monk la Londra, și a înființat o cafenea în Whitehall. Aici el însuși s-a promovat ca fiind “omul pentru cafea al lui Carol al II-lea.”

Datorită creșterii impozitelor pe ceai, cafea, și ziare, aproape de sfârșitul domniei Reginei Anne (1714) proprietarii cafenelelor au ridicat, în general, prețurile

Interior_of_a_London_Coffee-house,_17th_century

Nu se poate să nu observe, în legătură cu introducerea cafelei în Anglia, că băutura a avut de suferit cel mai mult din indiscrețiile prietenilor săi. Pe de o parte, șarlatani ai profesiei medicale au încercat să susțină proprietăţi miraculoase ale cafelei pentru propriul lor beneificiu, iar, pe de altă parte, laici mai mult sau mai puțin ignoranți atribuiau băuturii virtuți speciale, la care nu ar fi visat nici cei mai ănfocaţi medici susţinători. Exagerarea calităţilor sale a devenit distracţia favorită a prietenilor săi; și chiar a dușmanilor săi, pentru a defăima cafeaua şi utilizatorii săi prin exagerare. Toate acestea au făcut din cafenele o figură centrală în disputele permanente.

De la autorul englez timpuriu care a condamnat-o numind-o “mai degrabă hrănitoare decât suculentă”, la Pasqua Rosee și contemporanii săi care au accentuat asupra calităţilor sale fantastice, aceasta a fost forțată să se îndrepte spre o zonă mlăştinoasă de neînțelegere și intoleranță. Nicio băutură inofensivă din istorie nu a suferit atât de mult din cauza atât a prietenilor cât și a dușmanilor.

În timp ce prietenii săi considerau cafeaua ca un panaceu, dușmanii replicau că aceasta este o otravă lentă. În Franța și în Anglia existau atât persoane care susțineau că aceasta produce melancolie, cât şi persoane care susțineau că ea este un leac. Dr. Thomas Willis (1621-1673), un distins medic la Oxford pe care Antoine Portal (1742-1832) l-a denumit “unul dintre cele mai mari genii care au trăit vreodată”, afirma că trimite uneori pacienții săi la cafenea, mai degrabă decât la farmacie.

Puterile magice ale cafelei erau considerate de prieteni săi un remediu pentru starea de ebrietate, și acest remediu era admis, chiar dacă mai forţat, şi de către dușmanii săi. Aceasta apare într-o descriere a războiului dintre campaniile de calomniere a cafelei şi pamfletele pe aceeaşi temă. Cafeaua a fost lăudată de către un scriitor ca fiind un deodorant. Un alt scriitor (Richard Bradley), în tratatul său cu privire la utilizarea cafelei în combaterea ciumei, afirma că ăn cazul în care calitățile sale ar fi fost cunoscut pe deplin în 1665, “Dr. Hodges și alți oameni învățați din acea vreme ar fi recomandat-o.” Ăn aceeaşi idee, în Sfaturi împotriva ciumei a lui Gideon Harvey, publicată în 1665, găsim afirmaţia conform căreia “cafea este lăudată împotriva contagiunii.”

Dr. Willis, în lucrarea sa Pharmaceutice rationalis (1674), a fost unul dintre primii care a încercat să facă dreptate ambelor tabere cu privire la cafea. În cel mai bun caz, el o consideră o băutură oarecum riscantă, iar adepții săi trebuie, în unele cazuri, să fie pregătiţi să sufere de oboseală și chiar paralizie; ea poate ataca inima şi cauza tremurături la nivelul membrelor. Pe de altă parte, poate, dacă este folosită judicios, să se dovedească un beneficiu minunat; “dacă este băută zilnic reuşeşte să cureşe și lumineze minunat fiecare parte a sufletului, și dispersează toţi norii pentru fiecare funcție.”

A existat o lungă perioadă de timp înainte de a se obţine pentru “noua băutură” recunoașterea adevărată. Mai ales că, dacă ar exista o recunoaştere a anumitor virtuți pur sociale ale cafelei, acestea ar fi ” mai degrabă politice decât medicale.”

Dr. James Duncan, de la Facultatea de Montpellier, în cartea sa Sfaturi sănătoase împotriva abuzului băuturi fierbinţi, scrisă în limba engleză în 1706, a constatat despre cafea că aceasta îşi merită la fel de mult numele de panaceu ca şi cel de otravă.

Medicul britanic George Cheyne (1671-1743) a proclamat neutralitatea cafelei prin cuvintele, “Nu am nici a o lăuda pre mult, nici a o învinui prea mult.”

cafea Medicii au fost reticenți în a lăsa cafeaua să evadeze din misterele farmacopeea și să devină “o băutură răcoritoare și simplă”, pe care orice o putea obține pentru un ban în cafenele, sau, dacă preferă, să o poată pregăti acasă. În acest sens, ei au fost ajutaţi de multe bine-intenționate dar greșite persoane (unii dintre ei oameni de inteligență considerabilă), care păreau posedaţi de ideea că băutura de cafea ar fi un medicament neplăcut, care are nevoie de ceva pentru a ține departe blestemul, sau altceva care ar necesita o metodă complexă de preparare. Mărturie stă Excipientul de cafea a “Judecătorului” Walter Rumsey, care a apărut în 1657 în legătură cu o lucrare curioasă a sa pe nume Organon salutis:. Un instrument pentru a curăța stomacul. Instrumentul în sine era un os flexibil de balenă, lung de 60-100 cm, cu un mic buton de lenjeri sau mătase la un capăt, și a fost proiectat pentru a fi introdus în stomac pentru a produce un efect vomitiv. Excipientul de cafea trebuia luate de pacient înainte și după utilizarea instrumentului, “judecătorul” numindu-l “Provang”. Iar aceasta era comsiderată de “judecător” drept “calea nouă și superioară de preparare a cafelei”, așa cum se găsește în baza de prescripţie medicală a sa pentru a prepara excipientul de cafea:

“Luați o cantitate egală de unt și untdelemn, topiţi-le bine împreună, dar nu le fiebeţi: Apoi agitaţi-le bine ca ele să se amestece: Apoi adăugaţi în amestec de trei ori mai multă miere, și amestecaţi bine împreună: Se adaugă apoi împrejur pulbere de cafea turcească, pentru un excipient gros.”

Puţină considerație va convinge pe oricine că excipientul este probabil cel mai recomandat pentru a atinge scopul pentru care a fost recomandat.

(Prima reclamă pentru cafea în ziar – 1657)

Un alt amestec inventat de “judecător” a fost cunoscut sub numele de “preparat de spălat”, și includea fulgi de ovăz, praf de cafea, o halbă de bere sau orice vin, ghimbir, miere, sau zahăr după gust; la aceste ingrediente putându-se adăuga unt și orice praf sau condiment plăcut. Acesta urma să fie pus într-o pungă de ţesătură și “așa să-l păstrați după plac precum amidonul.” Acesta a fost un medicament favorit printre oamenii de rând din Țara Galilor.

Cartea conținea într-un prefix un document istoric interesant în formă de scrisoare de la James Howell (1595-1666) scriitor și istoriograf, care spunea:

“Vorbind despre cafea, am concurat cu ei, în opinii, care considerau că să fie de acea culoare ca cea folostă de bătrâni în Lacedemon, despre care poeții cântă. Aceasta trebuie să fie cu siguranţă sănătoasă, datorită unor atât de multe înţelepciuni, şi cele mai ascuţite spirite ale Națiunilor o folosesc atât de mult; cei care au stat de vorbă cu şaşii și turbanii o ştiu bine. Dar, pe lângă calitatea de a usca, aceasta poate să usuce până şi crudităţile stomacului, şi, de asemenea, să mângâie creierul, să fortifice vederea cu aspectul său, și să prevină lepra, guta, răceala, împreună cu splina și ipohondria (toate făcându-le se cuvine, fără nicio violenţă sau răpciugă deloc). Am spus, în afară de toate aceste calitati, “constatat deja, că această băutură de cafea a determinat o sobrietate mai mare printre neamuri; pentru că foştii ucenici și grefieri, împreună cu alții, obişnuiau să o bea dimineaţa în bere sau vin, care de ameţeala care o provoacă în creier, o face mult improprie pentru mediul de afaceri, este folosită acum această băutură civilă şi care te trezeşte pentru a lega prietenii. De aceea acest gentleman demn, domnul Mudiford, care a introdus practica aceasta pentru prima dată la Londra, merită mult respect de la întreaga națiune.”

Băutura de cafea la un moment dat era amestecată cu bomboane de zahăr, și, de asemenea, cu muștar. În cafenele, cu toate acestea, ea a fost de obicei servită simplă, fără aşte ingrediente; “puțini oameni o amestecau apoi cu adaos de zahăr sau lapte.”

image28(Prima publicitate la cafea-1652 – Pliant folosit de Pasqua Rosee, care a deschis prima cafenea din Londra, originalul se află la la British Museum)

În cele din urmă Pasqua Rosee a dispărut, unii spun că pentru a deschide o cafenea pe continent, în Olanda sau Germania. Bowman, după ce s-a căsătorit bucătareasa lui Alderman Hodges, și după ce a investit aproximativ o mie de sixpence, a transformat chipşcul într-o casă mare, și în cele din urmă şi-a luat un ucenic în ale comerțului.

În ceea ce privește al doilea deținător de cafenea din Londra, James Farr, proprietarul lui Rainbow, având ca cel mai distins client pe Sir Henry Blount, Edward Hatton spune:

“Am găsit pe unul, James Farr, un frizer, care a deschis o cafenea, în casa care este acum Rainbow, prin Inner Temple Gate (una dintre primele din Anglia), în anul 1657, urmărită penal de ancheta lui St. Dunstan în Vest, pentru confecționarea și comercializarea unui fel de lichior numit cafea, ca o pacoste mare care aducea atingere cartierului, etc., și cine s-ar fi gândit apoi că la Londra ar fi avut vreodată aproape de trei mii de astfel de pacoste, și că acea cafea ar fi fost băută, ca și acum, atât de mult de oamenii de cea mai bună calitate și de medici?”

Hatton a atribuit în mod evident problemele cafelei în sine, întrucât în prezentare arată în mod clar că a fost în şemineul lui Farr și nu în cafenea.

Există deja menţiunea că Sir Henry Blount a vorbit de el ca “părintele cafenelor englezeşti”, și pretenţia sa de a prezenta această distincție pare a fi una validă, personalitatea sa puternică “punându-şi amprenta asupra sistemului.” Motto-ul său favorit, “Loquendum est cum vulgo, sentiendum cum sapientibus” (Mulțimea poate vorbi, înțelepţii decid), spune Robinson, “exprimă bine scopul colocvial, și a fost destul de firesc pe buzele unuia a cărui experiență a avut loc la nivel mondial.” Aubrey spune despre Sir Henry Blount, “El are acum aproape sau deja optzeci de ani, intelectualul său este încă bun și are corp destul de puternic.”

Femeile au jucat un rol destul de direct în dezvoltarea afacerilor cu vânzarea băuturii de cafea în Anglia, deși cafenelele nu erau pentru ambele sexe, ca și în alte țări europene. Documentul londonez Quaeries din 1660 face mențiunea despre “o comerciantă de cafea.” Mary Stringar deschide o cafenea în Little Trinity Lane în 1669. Anne Blunt a fost amanta unuia dintre patronii cafenelelor turceşti în Cannon Street, în 1672. Mary Long era văduva lui William Long, și inițialele ei, împreună cu cele ale soțului ei, apar pe un jeton al tavernei Rose în Bridge Street , Covent Garden. Jetonul lui Mary Long de la “Cafeneaua Rose de şa teatru” din Covent Garden este expusă în grupul de jetoane al patronilor de cafenele.

Prima reclamă în ziare

Prima reclamă în ziare pentru cafea a apărut, pe 26 mai 1657, în Publick Adviser din Londra, unul dintre primele pamflete săptămânale. Numele acestei publicații a fost în mod eronat considerat ca fiind Publick Advertiser de către un scriitor timpuriu despre cafea, iar eroarea a fost copiată de către scriitori succesivi. Prima reclamă ân ziar a fost inclusă în conținutul lui Publick Adviser pentru săptămâna 19 – 26 mai, și se scria acolo:

“În Bartholomew Lane în spatele Vechii Bursei, băutura numită Cafea, (care este o băutură foarte sănătoasă și întăritoare fizic, cu multe virtuţi excelente, închide orificiul stomacului, fortifică căldura în interior, ajută la digestie, goneşte spiritele, face inima mai uşoară, este bună împotriva rănilor la ochi, tusei, sau răceli, inflamaţiilor, tuberculozei, durerilor de cap, hidropiziei, gutei, scorbutului, scrofulei, și multe altele, urmează să fie vândută atât dimineața, cât și la ora trei după-amiaza).”

Ciocolata a avut parte, de asemenea, de publicitate pentru vânzare în Londra în același an. Ediţia Publick Adviser din 16 iunie 1657, conținea acest anunț:

“În Bishopgate Street, în Queen’s Head Alley, la casa unui francez, este o excelent băutură din Indiile de Vest, pe nume ciocolată, care urmează să fie vândută, astfel încât să o aveți la îndemână în orice moment, și de asemenea nepreparată, la prețuri rezonabile.”

Ceaiul a fost vândut public pentru prima dată la magazinul lui Garraway (sau Garway) în 1657.

Call Now Button