Unele dintre cafenelele istorice sunt încă înfloritoare în locațiile lor originale, deși majoritatea au trecut acum în uitare. Sclipiri de cafenele mai renumite se găsesc în romanele, poezia, și eseurile scrise de literați francezi care le patronau. Aceste povestiri la prima mână redau atmosfere care sunt uneori de agitate, de multe ori amuzante, și frecvent de revoltă, cum ar fi asasinarea lui St.-Fargean în boltă joasă a pivniței cafenelei Février în Palais Royal.

A mai existat Cafeneaua lui Magny, inițial frecventată de oameni de litere precum Gautier, Taine, Saint-Victor, Turguenieff, de Goncourt, Soulie, Renan, Edmond. La începutul sec. 20 vechea cafenea Magny a fost distrusă, iar pe locul său a fost construit restaurantul modern cu același nume, dar într-un stil care nu are nicio asemănare cu predecesorul său. Chiar și numele străzii a fost schimbat, de la rue Contrescarpe la rue Mazet.

Cafenelele Méot, Véry, Beauvilliers, Massé, Café Chartres, Troi Freres Provençaux, și Grand Commun, toate situate în Palais Royal, sunt cafenele care au fost vizibile în perioada Revoluției franceze, și sunt strâns identificate cu teatrul și literatura franceză. Cafenelele Méot și Massé au fost locurile frecventate de regaliști în zilele precedente revoluției, dar au salutat revoluționarii după ce au venit la putere. Cafeneaua Chartres a fost cunoscută ca loc de adunare a tinerilor aristocrați care au scăpat de ghilotină, și care, căpătând încredere, adesea își chemau adepții din alte cafenele să ia parte la planurile lor de restaurare a imperiului. Trois Frères Provençaux, bine cunoscută pentru cinele sale excelente și costisitoare, este menționată de Balzac, Lord Lytton, și Alfred de Musset, în unele dintre romanele lor. Café du Grand Commun apare în Confesiunile lui Rousseau în legătură cu Devin du Village.

Printre cele mai renumite din cafenele de pe strada St. Honoré au fost Venua, patronată de Robespierre și tovarășii săi de Revoluție, și probabil scena crimei inumane a lui Berthier cu urmările sale de revoltă; Mapinot, care a intrat în istorie cafelei ca scena banchetului lui Archibald Alison, istoricul în vârstă de 22 de ani; și cafeneaua Voisin, frecevntată de celebrități literare precum Zola, Alphonse Daudet, și Jules de Goncourt.

image67(Interior dintr-o cafenea pariziană tipică a începutului sec. XIX)

Poate că Boulevard des Italiens a avut, și încă mai are, cafenele la modă mai mult decât orice altă zonă a capitalei franceze. Tortoni, deschisă în primele zile ale Imperiului de Velloni, un vânzător de limonadă italian, a fost cea mai populară cafenea a bulevardului, și a fost, în general, frecventată de oameni ai modei din toate părțile Europei. Aici Louis Blanc, istoric al Revoluției, a petrecut multe ore în primele zile ale faimei lui. Talleyrand; Rossini, muzicianul; Alfred Stevens și Edouard Manet, artiști, sunt unele dintre numele încă legate de tradițiile Tortoni. Mai departe pe bulevard au fost Café Riche, Maison Dorée, Café Anglais, și Café de Paris. Riche și Dorée, una lângă alta, au fost la mare preț și remarcate pentru îmbuibările lor. Café Anglais, care s-a dezvoltat dupănăruirea imperiului, a fost de asemenea remarcată pentru prețurile sale ridicate, dar și pentru cinele sale excelente și vinurile fine. Se spune că, chiar și în timpul asediului de la Paris, Café Anglais a etalat un lux deosebit.

Probabil Café de Paris, care s-a înființat în 1822, în fosta casă a rusului Prince Demidoff, a fost cea mai bogat echipată și elegant realizată cafenea din Paris, în secolul al XIX-lea. Alfred de Musset, care a frecventat-o, a spus, “nu i-ai putea deschide portile pentru mai puțin de 15 franci.”

Café Littéraire, deschisă pe bulevardul Bonne Nouvelle târziu în secolul al XIX-lea, a făcut un apel direct la oamenii de litere pentru a o frecventa, imprimând această notă de subsol în meniul său: “Fiecare client care cheltuie un franc în această unitate are dreptul la un volum din orice lucrare care va fi selectată din vasta noastră colecție.”

Există o mulțime de cafenele pariziene mai mult sau mai puțin celebre în acea perioadă. Unele dintre ele sunt:

Café Laurent, din care Rousseau a fost forțat să plece după ce a scris o satiră foarte amară; cafeneaua engleză în care excentricul Lord Wharton a ironizat membrii partidului whig; cafeneaua olandeză, frecventată de iacobiți; Terre, în strada Neuve des Petits Champs, pe care Thackeray a descris-o în Balada Bouillabaisse; Maire, în bulevardul St.-Denis, mai veche de anulș 1850; Café Madrid, în bulevardul Montmartre, de care era atras Carjat, poetul liric spaniol; Café de la Paix, în Boulevard des Capucines, resort al imperialiștilor celui de al doilea imperiu și al spionilor acestora; Café Durand în Place de la Madeleine, care a început odată cu prețuita Riche, și și-a încheiat cariera la începutul secolului al XX-lea; Rocher de Cancale, de neuitat pentru sărbătorile sale și clienții săi bogați din întreaga Europă; Café Guerbois, în apropiere de Rue de Sankt Petersburg, unde Manet, impresionistul, după multe vicisitudini, și-a câștigat faima pentru picturile sale și a frecventat-o mai mulți ani; Chat Noir, pe Rue Victor Massé în Montmartre, un amestec de cafenea și sală de concerte, care a fost apoi imitată pe scară largă, atât ca ​​nume cât și ca funcționalitate.

Café de la Regence(Șahul a fost un joc favorit la Café de la Regence timp de două sute de ani.)

Jacques_Bertaux_-_Prise_du_palais_des_Tuileries_-_1793

Cafenelele Palais Royal au fost centre de activitate în zilele precedente și după Revoluție. O imagine a lor în zilele din iulie 1789 a fost lăsat de Arthur Young, aflat în vizită la Paris la acea dată:

”Cafenelele sunt încă mai singulare și uluitoare; acestea nu sunt aglomerate numai înăuntru, alte mulțimi așteaptă la uși și ferestre, ascultând cu guura căscată anumiți oratori care, de pe scaune sau mese, țin discursuri fiecare pentru audienșa proprie; nerăbdarea cu care sunt ascultați, și tunetele de aplauze pe care le primesc pentru fiecare vorbe grele sau chiar violențe împotriva guvernului, nu poate fi ușor imaginată.”

Cafenelele Palais Royal erau pline cu francezi excitați în fatidica duminică din 12 iulie 1789. Momentul a fost unul tensionat, când, ieșind din Café Foy, Camille Desmoulins, un jurnalist tânăr, s-a urcat pe o masă și a început un discurs care a precipitat primul act manifest al Revoluției Franceze. Cu o frenezie fierbinte, el a mizat mult pe pasiunile mulțimii care, la încheierea discursului său, el și cei care l-au urmat “au plecat de la cafenea într-un prim marș al revoluției”. Bastille a căzut două zile mai târziu.

Ca și cum s-ar fi rușinat de reputația sa ca punct de plecare al spiritului mob al Revoluției, Café Foy a devenit după mulți ani un loc liniștit de întrunire a artiștilor și literaților. Până la închiderea s-a distins, printre alte cafenele pariziene celebre, pentru exclusivitatea sa și regulile stricte de “fumatul interzis”.

Încă de la primele cafenele pariziene acestea au fost deschise pentru toate clasele sociale; și, spre deosebire de cafenelele de la Londra, cele din Paris au păstrat această caracteristică distinctivă. Un număr dintre ele au adăugat la început alte băuturi răcoritoare, multe devenind restaurante prin excelență.

Obiceiuri și patroni

Efectul cafelei asupra parizienilor este astfel descris de un scriitor din a doua parte a secolului al XVIII:

”Cred că pot afirma cu siguranță că deschiderea atâtor de multe cafenele în Paria este cea care a determinat urbanitatea și blândețea identificabilă pe majoritatea fețelor locuitorilor. Înainte, aproape toată lumea își petrecea timpul la cabaret, unde erau discutate chiar și probleme de afaceri. Încă de la înființare lor, oamenii s-au adunat pentru a auzi noutăți, a bea și a juca însă doar cu moderatie, iar consecința este că acestea acum sunt mai civilizați și politicoși, cel puțin în aparență.”

Penița satirică a lui Montesquieu a descris în Scrisori persane primele cafenele, după cum urmează:

”În unele dintre aceste cafenele se discutau știrile; în altele jucau dame. Există una în care se pregătea cafeaua în așa fel încât să inspire băutorii cu spirit; dintre toți cei care o frecventau, mai puțin mai puțin de un sfert din ei erau reticenți privind ajurorul dat de cafea spiritului, după ce intrau în acea cafenea. Dar ceea ce mă jignește pe mine la aceste spirite este că nu se fac utile în țara lor.”

Montesquieu a întâlnit un geometru în afara unei cafenele pe Pont Neuf, și l-a însoțit înăuntru. El descrie întâmplarea în acest mod:

”Observ că geometrul nostru a fost primit acolo cu o atitudine profund oficială, și că băieții cafenelei i-au acordat mult mai mult respect decât de celor doi muțchetari care se găseau într-un colț al camerei. Cât despre el, părea ca și cum el însuși se credea într-un loc agreabil; pentru că și-a descrețit sprâncenele un pic și a râs, ca și cum nu ar avea nicio legătură cu geometria …. Reacționa la fiecare început de spirit, ca un ochi sensibil expus la prea multă lumină …. În final am văzut intrând un bătrân palid și slab, despre care am știut că este un politician de cafenea înainte de a se așeza; nu era unul dintre cei care nu sunt niciodată intimidați de dezastre, și întotdeauna profețește victorii si succese; era unul dintre acei nenorociți fricoși care sunt mereu bolnavi.

Café Momus și Café Rotonde figurau în mod vizibil printre preferinţele boemei franceze. Momus se găsea lângă malul drept al râului Sena în rue des Prêtres St.-Germain, și era cunoscută sub numele de cafeneaua boemilor. Rotonde se găsea pe malul stâng la colțul rue de l’École de Medicină și Rue Hautefeuille.

Cafe de Paris(Cafe de Paris, în 1843 dintr-o gravură de Bosredon)

Alexandre Schanne ne-a oferit o descriere a vieţii de boem în cafenelele timpurii. El plasează scena sa în cafeneaua Rotonde, și spune cum mai mulţi studenți săraci aveau obiceiul de a face ca de o ceaşcă de cafea să profite întreaga gașcă toată o seara folosind-o pentru a aroma și colora un pahar de apă pus în comun. El spune:

“În fiecare seară, primul venit, la întrebarea chelnerului, “Ce serviţi, domnule?” întotdeauna răspundea, “Nimic deocamdată, aştept un prieten.” Prietenul sosit, care urmează să fie asaltat de întrebarea brutală, “Ai bani?” va face un gest disperat negativ, și apoi va adăuga, destul de tare pentru a fi auzit de către şef, “Dumnezeule, nu, pură fantezie, am lăsat geanta pe masa mea de la perete, cu picioarele aurite, în cel mai pur stil XV Louis. Ah! ce lucru rău este să fii uituc.” Va lua loc, și chelnerul va șterge masa ca şi cum ar avea treabă. O a treia persoană va veni, care uneori va răspunde: “Da. Am zece cenţi.” “Bine!” vor răspunde; “Comandă o ceașcă de cafea, un pahar si o sticlă de apă, plăteşte și oferă doi cenţi chelnerului pentru a tace.” Aşa se va întâmpla. Alții se vor alătura grupului, repetând chelnerului mereu acelaşi lucru, “Suntem cu acest domn.” De obicei se adună opt sau nouă așezaţi la aceeași masă, și doar un singur client. În timp ce se fumează și se citesc ziarele, se trece paharul și sticla pe la fiecare. Când apa începe să se termine, ca pe o navă în derivă, unul din grup are nerușinarea să strige, “Chelner, niște apă!” Proprietarul cafenelei, care a înțeles situația, a dat fără îndoială ordine pentru a fi lăsaţi în pace, și a făcut avere fără ajutorul nostru. Era un om bun și inteligent, abonat la toate revistele științifice ale Europei, care obişnuia să ajute studenți străini.”

O altă cafenea care a perpetuat cele mai bune tradiții ale Cartierului Latin a fost Vachette, care a supraviețuit până la moartea lui Jean Moréas în 1911. Vachette este de obicei citată de anticari ca un model de circumspecție în raport cu cafenelele din cartier care au fost cedat libertinismului. Un scriitor spune: “Tradițiile Vachette erau mai degrabă educaţionale decât senzuale.”

La finele sec. XVIII și începutul sec. XVII cafeneaua pariziană a fost cu adevărat cafenea; dar mulţi dintre patroni au început să nu le mai supravegheze, proprietarii au adăugat şi alte băuturi și alimente pentru a-şi păstra patronajul. Prin urmare, vom găsi listate printre cafenelele din Paris şi unele localuri care ar fi descrise mai exact ca restaurante, deși acestea poate au început cariera ca şi cafenele.

Moda cafelei s-a răspândit rapid, și multe cabarete și magazine alimentare celebre au început să o adauge la meniurile lor. Printre acestea au fost Tour d’Argent (Turnul de argint), care a fost deschisă pe Quai de la Tournelle în 1582, și a devenit rapid cel mai la modă restaurant din Paris. Încă mai este una dintre atracțiile principale pentru gurmanzi, păstrându-și reputația care a atras o serie de lideri mondiali, de la Napoleon la Edward VII, în interiorul său ciudat.

Café de Procope (Café de Procope în 1743 – Dintr-o gravură de Bosredon)

O altă tavernă care a adăugat cafeaua în meniu după Procope a fost Toboșarul regal, pe care Jean Ramponaux a înființat-o  la Courtille des Porcherons și care a urmat lui Magny. Hanul său era în spiritul tavernelor, deși cafeaua era la loc de frunte pe meniu. A devenit cunoscut pentru excesele și viciile de joasă speță în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, care a fost un vizitator frecvent. Atât lumea din clasele superioare cât și oamenii de rând frecventau pivnița Ramponaux, mai ales cu ocayia unor orgii. Marie Antoinette a declarat o dată că a petrecut cele mai plăcute momente cu ocazia unui chef sălbatic la Toboșarul regal. Ramponaux a ajuns la modă la Paris, și numele lui a fost folosit ca marcă pentru mobilier, haine, și produse alimentare.

image63(Casier într-o cafenea la Paris în 1782 – Un desen de Retif de la Bretonne)

Popularitatea Toboșarului regal al lui Ramponaux lui Royal Drummer este atestată de o inscripție pe o imprimare timpurie arătând interiorul cafenelei.

Când cafenelele au început să răsară rapid în Paris, majoritatea au apărut în Palais Royal, “acea grădina a frumuseții, închisă pe trei laturi de trei niveluri de galerii,” pe care Richelieu a ridicat-o în 1636, sub numele de Palais Cardinal, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. A devenit cunoscută ca Royal Palais în 1643; și la scurt timp după deschiderea Café de Procope a început să înflorească cu multe tarabe sau localuri atractive care serveau cafea, presărate printre alte magazine care au ocupat galeriile cu vedere la grădini.

Viața în cafenelele timpurii

Diderot vorbește în 1760, în Nepotul lui Rameau, despre viața și cei care frecventau una din cafenelele din Palais Royal, Regența (Café de la Régence):

“Pe orice vreme, ploaie sau nu, obișnuiam să merg la ora cinci seara să fac o tură în Palatul Regal …. Dacă vremea era prea rece sau prea umedă mă adăposteam în cafeneaua Regency. Mă amuzam uitandu-mă la cei care jucau șah. Nicăieri în lume nu se joacă șah la fel de abil ca la Paris și nicăieri în Paris ca în această cafenea; aici veți vedea pe Légal cel profund, pe Philidor cel subtil, pe Mayot cel solid; aici veți vedea cele mai uimitoare mutări, și veți asculta cele mai jalnice povestiri, pentru că dacă un om poate să fie în același timp un spiritual și un mare jucător de șah, precum Légal, el poate fi de asemenea un mare jucător de șah și un naiv trist, ca Joubert și Mayot.”

Începuturile cafenelei Regency sunt asociate cu legenda conform căreia Lefevre, un parizian, a începutsă vândă cafea pe străzile Parisului pe vremea când Procope deschidea cafeneaua sa în 1689. Povestea spune ca Lefevre mai târziu a deschis o cafenea în apropiere de Palatul Regal, vânzând-o în 1718 unui anume Leclerc care a numit-o Café de la Regence, în onoarea de regentului Orleans, un nume care încă se găsețte înscris deasupra porților.

image64(Cafeneaua Foy în Palais Royal, 1789 – Gravură de Bosredon)

 Café de la Regence a dăinuit timp de peste două secole. Printre clienții săi au fost Philidor “cel mai mare teoretician al secolului al XVIII, mai bine cunoscut pentru șah decât pentru muzica lui”; Robespierre, al Revoluției, care a jucat o dată șah cu o fată deghizată în băiat, pentru viața iubitului ei; Napoleon, care a fost atunci remarcat mai mult pentru șah decât pentru înclinațiile sale imperiale; și Gambetta, a cărui voce tare, în general în dezbateri, a deranjat un jucător de șah atât de mult încât acesta a protestat pentru că nu putea să se concentreze asupra jocului. Voltaire, Alfred de Musset; Victor Hugo, Théophile Gautier, J.J. Rousseau, ducele de Richelieu, Marshall Saxa, Buffon, Rivarol, Fontenelle, Franklin și Henry Murger sunt nume încă asociate cu amintiri din această cafenea istorică: Marmontel și Philidor au jucat acolo jocul lor preferat, șah. Diderot spune în Memoriile sale că soția lui îi dădea în fiecare zi nouă cenți pentru a ajunge la cafenea. În acest loc a lucrat la Enciclopedia lui.

Șahul este astăzi încă la modă la Regence, deși jucătorii nu sunt precum foștii clienți, obligați să plătească cu ora mesele lor cu taxe suplimentare pentru lumânări plasate pe masa de șah. Café de la Régence în prezent este în strada St.-Honoré, dar își păstrează în mare măsură aspectul său din vremurile de demult.

Michelet, istoricul, ne-a dat o imagine scriptică rapsodică a cafenelelor pariziene din perioada regenței:

“Parisul a devenit o vastă cafenea. Conversația în Franța a fost la apogeu. Era mai putin elocvență și retorică decât în ​​’89. Cu excepția lui Rousseau, nu a existat niciun orator de citat. Fluxul intangibil de spirit era cât mai spontan posibil. Pentru această izbucnire spumantă nu există nicio îndoială că onoareaar trebui să fie atribuită în parte revoluției binevenite ale acelor vremuri, marelui eveniment care a creat noi obiceiuri, și chiar a modificat obiceiurile umane prin apariția cafelei.

Efectul său a fost incomensurabilă, nefiind micșorat și neutralizat așa cum este astăzi de influența brutală a tutunului. Ei prizau, dar nu fumau. Cabaretul a fost detronat, cabaretul josnic, unde, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, tinerii din oraș se destrăbălau în mijlocul butoaielor de vin în compania femeilor ușoare. Noaptea era mai puțin aglomerată de care. Mai puțini domni își găseau un loc de odihnă în jgheaburi. Magazinul elegant, unde se făcea conversație, un salon mai degrabă decât un magazin, și-a schimbat și înnobilat obiceiurile sale. Domnia cafelei este cea a cumpătării. Cafeaua, băutura sobrietății, un stimulent mental puternic, care, spre deosebire de băuturile spirtoase, crește claritatea și luciditatea; cafeaua, care suprimă vagile fantezii, dezvoltă imaginația, care din percepția realității aduce strălucirea și lumina soarelui adevărului; cafeaua anti-erotică….

Cele trei vârste ale cafelei sunt cele ale gândirii moderne; ele marchează gravele momente ale epocii strălucitoare a sufletului.

Cafeaua arabică este pionierul, chiar înainte de 1700. Frumoasele doamne pe care le vedeți în casele de modă Bonnard, sorbind din micile lor cești – s-au bucurat de aroma de cafea cea mai bună arabică. Și despre ce vorbesc ele? Despre Serai, Chardin, coafura Sultana, O mie și una de nopți (1704). Ele compară plictiseala de la Versailles cu paradisul Orientului.

Foarte curând, în 1710-1720, începe domnia cafelei indiene, abundentă, populară, relativ ieftină. Bourbon, insula franceyă indiană, unde cafeaua fusese cultivată, are parte brusc de o fericire nemaipomenită. Această cafea a terenurilor vulcanice acționează ca un exploziv în Regency și spiritul nou al lucrurilor. Această bruscă majoretă, acest râs al lumii vechi, aceste flash-uri copleșitoare ale spiritului, din care se revarsă versurile lui Voltaire, Scrierile persane, ne dau o anemică idee! Chiar și cărțile cele mai strălucite nu au reușit să prindă în paginile lor această pălaăvrăgeală aerisită, care vine, se duce, zboară insesizabil. Aceasta este ca spiritul naturii eterice unde, în O mie și una de nopți, vrăjitorul este închis în sticlă. Dar ce sticlă ar reyista la această presiune?

Lava de Bourbon, precum nisipul arab, a fost insuficientă față de cerere. Regența a recunoscut acest lucru și au dus cafeaua pe solul fertil al Antilelor. Cafeaua tare din Santo Domingo, plină, aspră, hrănitoare precum stimularea, susținută de populația adultă a acestei perioade, vârsta puternică a enciclopediei. A fost băută de Buffon, Diderot, Rousseau, a adăugat strălucire la stralucirea sufletelor, lumina sa la viziunea pătrunzătoare a profeților care s-au adunat în peștera lui Procope, care a văzut în spatele băuturii negre viitoarele raze din ’89. Danton, teribilul Danton, a băut mai multe cești de cafea înainte de a se urca la tribună. “Calul are nevoie de ovăz”, a spus el.”

Moda cafelei a popularizat utilizarea de zahăr, care a fost apoi cumpărat de la magazinul parfumierilor. Dufour spune că la Paris se folosea atât de mult zahăr în cafea încât “nu era altceva decât un sirop de apă înnegrită.” Doamnele aveau obiceiul să oprească trăsurile în fața cafenelelor din Paris și să bea cafea servită pe farfurii de argint.

În fiecare an se deschideau noi cafenele. Când au devenit atât de numeroase, și concurența a crescut atât de mult, a fost necesar să se inventeze noi atracții pentru clienți. Așa s-a născut café chantant, unde melodii, monologuri, dansuri, piese de teatru și farse mici (nu întotdeauna de cel mai bun gust) erau fost oferite adesea pentru distracție. Multe dintre aceste café chantant erau în aer liber de-a lungul lui Champs-Elysées. Pe vreme rea, Parisul oferea distracție amatorilor cu Eldorado, Alcazar d’Hiver, Scala, Gaieté, Concert du siècle XIXme, Folies Bobino, Rambuteau, Concert Européen, și nenumărate alte locuri de întâlnireunde se putea servi o ceașcă de cafea.

image65(Cafeneaua Mii de coloane în 1811 Gravură de Bosredon)

Ca și în Londra, anumite cafenele s-au remarcat prin anumiți adepți, precum militari, studenți, artiști, negustori. Politicienii aveau cafenelele lor preferate. Spune Salvandy:

Acestea erau senate în miniatură; aici puteau fi discutate probleme politice; dincolo se decidea pacea și războiul; în altă parte generali erau aduși în fața justiției… oratori distinși erau repudiați, miniștrii huiduiți pentru ignoranța lor, incapacitatea lor, perfidia lor, corupția lor. Cafeneaua este, în realitate, o instituție franceză; în ea găsim toate aceste agitații și mișcări ale oamenilor, necunoscute în tavernele englezești. Niciun guvern nu poate merge împotriva curentului cafenelelor. Revoluția a avut loc deoarece acestea erau pentru Revoluție. Napoleon a demisionat pentru că așa au vrut cafenelele. Restaurația a fost spulberată deoarece au înțeles Carta în mod diferit.

În 1700 a apărut Portefeuille Galant, conținând conversațiile din cafenele.

(Traducere din All About Coffee, de William H. Ukers)

Café de Procope(Un colț al istoricei cafenele a lui Procope arătându-i pe Voltaire și Diderot în dezbatere – Pictură în acuarelă)

Abia în 1689, că a apărut la Paris adevărata adaptare franceză a cafenelelor orientale. Aceasta a fost Café de Procope, deschisă de François Procope (Procopio Cultelli, sau Cotelli) care venise de la Florența sau Palermo. Procope fost un vânzător de limonadă, care a avut o licență regală pentru a vinde mirodenii, înghețată, apă de orz, limonadă, și alte astfel de băuturi răcoritoare. El a adăugat rapid şi cafeaua pe listă, și a dezvoltat o afacere mare și distinsă.

Procope, un comerciant isteţ, a făcut apel la o clasă mai mare de clienţi permanenţi decât Pascal și ceilalţi patroni de cafenele. El a stabilit cafeneaua vizavi de recent deschisa Comédie Française, în stradă, atunci cunoscută sub numele de rue des Fossés-St.-Germain, în prezent l’Ancienne Comédie. Un scriitor din perioada aceea a lăsat această descriere a locului: “Café de Procope … a fost de asemenea numită şi Caverna lui Procope, pentru că era foarte întuneric, chiar și în plină zi, și seara erau aprinse nişte lumini palide; și pentru că erau văzuţi adesea acolo o serie de poeţi slăbănogi, pământii la culoare, care aveau oarecum aerul acelor apariții.”

Café de Procope(Café de Procope în 1743 – Dintr-o gravură de Bosredon)

Datorită locației sale, Café de Procope a devenit locul de adunare a multor actori francezi, autori, dramaturgi, și muzicieni remarcabili din secolul al XVIII-lea. Era un salon literar veritabil. Voltaire a fost un client constant; și până la sfârșitul cafenelei istorice, după o existență de mai bine de două secole, masa lui de marmură și un scaun figurau printre relicvele preţioase ale cafenelei. Băutura lui preferată se spune că era un amestec de cafea şi ciocolată. Rousseau, autorul și filosoful; Beaumarchais, dramaturgul și finanțistul; Diderot, enciclopedistul; Ste.-Foix, abatele de Voisenon; de Belloy, autorul asediului Callais; Lemierre, autorul Artaxerce; Crébillon; Piron; La Chaussée; Fontenelle; Condorcet; și o serie de figuri mai mici din domeniul artelor franceze, erau obişnuiţii casei în modestul salon al cafenelei lui François Procope, în apropiere de Comédie Française.

Desigur, numele lui Benjamin Franklin, recunoscut în Europa ca unul dintre cei mai mari gânditori ai lumii, în zilele Revoluției Americane purta adesea discuţii la Café de Procope; și când distinsul american a murit în 1790, această cafenea franceză a intrat în doliu profund “pentru marele prieten al republicanismului.” Pereții, în interior și în afara, erau înfășuraţi în presură neagră, iar realizările în guvernare și cele științifice ale lui Franklin erau aclamate de toți clienţii cafenelei.

Café de Procope s-a remarcat în analele Revoluției Franceze. În zilele tulburi din 1789 se putea găsi la mese, bând cafea sau băuturi puternice, și angajaţi în dezbatere asupra întrebărilor arzătoare ale zilei, personaje precum Marat, Robespierre, Danton, Hébert și Desmoulins. Napoleon Bonaparte, pe atunci un ofițer de artilerie sărac a fost de asemenea acolo. El își făcea de lucru în mare parte cu jocul de șah, o recreere preferată la începutul cafenelelor pariziene. Se spune că François Procope a obligat la un moment dat pe tânărul Bonaparte să-şi lase pălăria gaj în timp ce el a căutat bani pentru a plăti consumaţia la cafenea.

După Revoluție, Café de Procope şi-a pierdut prestigiul literar și s-a scufundat la nivelul unui restaurant obișnuit. În ultima jumătate a secolului al XIX-lea, Paul Verlaine, boem, poet și lider al simboliștilor, a făcut din Café de Procope locul său preferat; și, pentru un timp, aceasta şi-a recâştigat o parte din popularitatea pierdută. Restaurantul Procope încă supraviețuiește pe l’Ancienne Comédie la nr. 13.

Istoria consemnează că, odată cu deschiderea cafenelei Café de Procope, cafea a ajuns o modă stabilă în Paris. În timpul domniei lui Ludovic al XV-lea erau 600 de cafenele în Paris. La sfârșitul secolului al XVIII-lea erau peste 800 cafenele. Prin 1843 numărul lor a crescut la peste 3000.

Le_Procope_Cafe_Procope

(https://en.wikipedia.org/wiki/File:Le_Procope_Cafe_Procope.jpg)

Dacă este să îl credem pe Jean La Roque, “înainte de anul 1669 cafeaua era abia zărită în Paris, cu excepția cafenelei lui Thevenot și în casele unora dintre prietenii lui. Nicăieri nu se auzise de ea cu excepția scrierilor unor călători.”

Jean de Thevenot a adus cafea în Paris în 1657. O poveste spune că un decoct, presupus a fi fost cafea, a fost vândut de un levantin în Petit Châtelet sub numele de cohove sau cahoue în timpul domniei lui Ludovic XIII, dar acest lucru nu este confirmat. Louis XIV se spune că a fost servit cu cafea pentru prima dată în 1664.

La scurt timp după sosirea, în luna iulie, 1669, a ambasadorului turc, Soliman Aga, s-a răspândit vestea că a adus cu el pentru uz propriu, și pentru suita lui, cantități mari de cafea. El “a servit mai multe persoane cu ea, atât la ambasadă cât și în oraș.” În cele din urmă “mulți s-au obișnuit să o bea cu zahăr, și alții cărora le-a plăcut nu au mai putut renunţa la ea.”

După șase luni tot Parisul vorbea despre funcțiile somptuoase ale cafelei ambasadorului lui Mohammed IV la curtea lui Ludovic al XIV-lea.

Isaac D’Israeli descrie cel mai bine aceasta în Curiozitățile literaturii:

“Pe genunchi, sclavii negri ai ambasadorului, îmbrăcaţi în costumele orientale cele mai superbe, serveau cafeaua aleasă Mocha în cupe mici de din porțelan în coaşă de ou, caldă, puternică și parfumată, servită în farfurii de aur și argint, plasate pe broderii de mătase cu franjuri cu lingouri de aur, marilor doamne, care fluturau evantaiele lor cu multe grimase, aplecându-şi fețele lor – rujate sau pudrate şi îmbălsămate – deasupra băuturii noi și aburinde.”

A fost în 1669 sau 1672 când Madame de Sévigné (Marie de Rabutin-Chantal, 1626-1696), celebra scriitoare franceză de scrisori, se spune că a făcut această celebră profeție, “Sunt două lucruri pe care francezii nu le vor înghiți niciodată – cafeaua și poezia lui Racine,” uneori abreviată prin “Racine și cafeaua vor trece.”  Ceea ce a spus într-adevăr doamna, în conformitate unui martor de încredere, a fost că Racine a scris pentru Champmeslé, actriţa, și nu pentru posteritate; din nou, despre cafea ar fi spus că “s’en dégoûterait comme; d’un indigne favori” (Oamenii vor ajunge să fie dezgustaţi din cauza ei ca de un favorit nevrednic).

Larousse spune această dublă profeţie greşită i-a fost atribuită în mod eronat lui Madame de Sévigné. Aforismul celebru, ca multe altele, ar fi fost falsificat mai târziu. Madame de Sévigné ar fi spus, “Racine a făcut comediile sale pentru Champmeslé – nu pentru veacurile viitoare.” Aceasta a fost în 1672. Patru ani mai târziu, ea a spus fiicei ei, “Tu ai făcut bine că ai renunțat la cafea. Domnișoara. De Mere a renunţat și ea.”

image58(Cafeaua a fost vândută și servită public pentru prima dată la Târgul din Sf. Germain – Dintr-o imprimare din sec. XVII)

Oricum ar fi fost, scriitoarea a fost destinat să trăiască pentru a vedea francezii bucurându-se cu toţii de savoarea cafelei și de artificiile poetice ale celui mai mare maestru dramatic din acea perioadă.

Deși este înregistrat că dezvoltarea cafelei a fost lentă la curtea lui Ludovic al XIV-lea, următorul rege, Ludovic al XV-lea, pentru a face pe plac amantei lui, du Barry, a făcut o modă din băutul cafelei. Se spune că el cheltuia 15.000 dolari pe an pentru cafea pentru fiicele sale.

Între timp, în 1672, Pascal, un armean, a vândut pentru prima dată cafea în public în Paris. Pascal, care, în conformitate cu o poveste, a fost adus la Paris de către Soliman Aga, a oferit băutura spre vânzare la un fel de stand în târgul din St.-Germain, ajutat de chelneri turci, băieți, care au servit cafeaua în mulțimile în cupe mici pe tăvi. Târgul a avut loc în primele două luni ale primăverii, pe un teren chiar în interiorul zidurilor pariziene și în apropiere de Cartierul Latin. Băieții chelneri ai lui Pascal au circulat prin mulțime în acele zile reci cu mirosul parfumat de cafea proaspăt făcută aducând multe vânzări cu acea băutură aburindă; și, în curând vizitatorii târgului au învățat să se uite după acea ceașcă de bucurie “mică neagră”, sau “petit noir“, un nume care încă dăinuie.

Când târgul a fost închis, Pascal a deschis un mic magazin de cafea pe Quai de l’Ecole, în apropiere de Pont Neuf; dar cei care îl frecventau erau tipul care preferă berea și vinul, astfel încât afacerea cu cafea a stagnat. Pascal a continuat, însă, să trimită băieții lui chelneri cu carafe cu cafea de mari dimensiuni, care erau încălzite cu lămpi, pe străzile din Paris și din ușă în ușă. Strigătul lor vesel de “cafea! cafea!” a devenit un apel de bun venit pentru mulți în Paris, care mai târziu a început să le lipsească “mica neagră” atunci când Pascal a renunţat și s-a mutat la Londra, unde consumul de cafea era la mare modă.

image59(Vânzător de cafea pe stradă în  Paris – Perioada 1672-1689 – Două porţii, zahăr inclus)

Nefiind la modă la curte, cafeaua a progresat lent. Intelectualul francez încă de agăța de vinurile uşoare și bere. În 1672, Maliban, un alt armean, a deschis o cafenea în rue Bussy, alături de terenul de tenis Metz, aproape de abația St.-Germain. El furniza şi tutun clienților săi. Mai târziu, el a plecat în Olanda, lăsând pe servitorul și partenerul său, Grigorie, un persan, responsabil la cafenea. Grigorie s-a mutat pe rue Mazarine, pentru a fi aproape de Comédie Française. El a fost urmat în activitatea sa de Makara, un alt persan, care mai târziu a revenit la Ispahan, lăsând cafeneaua unuia pe nume Le Gantois, din Liege.

În această perioadă se spune că a existat un băiat infirm din Candia, cunoscut sub numele de Le Candiot, care a început să strige “cafea!” pe străzile din Paris. El căra cu el un ibric de cafea de dimensiuni generoase, un fel de mâncare rapidă, cupe, precum și toate celelalte necesare pentru comerţul său. El a vândut cafeaua din ușă în ușă la două ceşti pentru o porţie de mâncare, zahăr inclus.

image60(Multe dintre cafenelele timpurii pariziene au folosit sistemul lui Pascal și decoraţiunile armeanului – Dintr-o imprimare din sec. XVII)

Un levantin pe nume Iosif a vândut de asemenea cafea în stradă, și mai târziu a avut mai multe cafenele proprii. Stephen, din Alep, a deschis apoi o cafenea pe Pont au Change, mutându-se, când afacerea sa a prosperat, în cartierele mai pretenţioase din rue St.-André, aproape de podul St.-Michael.

image61(Un colț al istoricei cafenele a lui Procope arătându-i pe Voltaire și Diderot în dezbatere – Pictură în acuarelă)

Toate acestea, și altele, au fost, în esență, stilul oriental al cafenelelor mai sărăcăcioase, cu clienţi în principal din clasele mai sărace și pentru străini. “Domnilor și oamenilor de modă” nu le păsa că erau văzuţi în acest tip de localuri publice. Dar când comercianții francezi au început să înființeze, în primul rând la târgul St.-Germain “, localuri spațioase într-un mod elegant, ornamentate cu tapiserii, oglinzi mari, imagini, table de marmură, ramuri de lumânări, lustru magnific, și servind cafea, ceai , ciocolată, precum și alte băuturi răcoritoare “, acestea au fost în curând pline cu oamenii din lumea modei și oameni de litere.

În acest fel consumul de cafea în public a dobândit imaginea unei insigne de respectabilitate. În acea perioadă au existat cca. trei sute de cafenele în Paris. Principalii oamenii de afaceri cu cafea, pe lângă faptul că şi-au dezvoltat afacerile, au construit şi cafemelele de la târgurile St.-Laurence Sfântul Germain, care erau frecventate atât de bărbați cât şi de femei.

(Traducere din All About Coffee, de William H. Ukers)

Call Now Button